Apel la conştiinţă

 

Voluntariat pentru cei marginalizaţi

-         “Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi” (Matei, 5:4) –

 

Poţi fi fericit atunci când plângi? Da. Dacă plângi pentru ceea ce nu te defineşte: egoism, indiferenţă, agresivitate, ignoranţă, aroganţă. Putem avea conştiinţa împăcată văzându-i pe cei marginalizaţi cum se zbat să supravieţuiască de pe o zi pe alta? Acest articol se propune a fi un apel împotriva indiferenţei faţă de cei mai dezavantajaţi decât noi. A fi voluntar înseamnă a avea bunăvoinţa de a întinde o mână aproapelui tău.

 

Voluntariatul pentru cei marginalizaţi

 

Voluntariatul implică o acţiune benevolă din partea unei persoane de a-şi investi timpul, energia şi talentul pentru o cauză socială fără a pretinde o remuneraţie pentru activitatea sa. Există multe cauze pentru care unii oameni aleg să se implice pentru a aduce o schimbare în societatea în care trăiesc, dar în acest articol mă voi referi la voluntariatul care presupune întrajutorarea persoanelor marginalizate, fie că sunt oameni fără adăpost, fără venituri, fără un suport din partea familiei sau a societaţii, fie că sunt persoane cu dizabilităţi fizice sau mentale, fie că sunt copiii străzii sau oamenii abuzaţi psihic si fizic.

 

            O povară pentru societate?

 

            Pentru mentalitatea “utilitaristă” aceşti oameni sunt consideraţi o povară pentru societate pentru că ei necesită cheltuieli şi de ce să muncim noi pentru a-i întreţine pe nefericiţii sorţii? Nu încerc să devalorizez munca în sine, ci, ideea că, prin faptul că aceşti oameni sunt mai defavorizaţi, ne trag în jos. Voi încerca să ofer câteva motive pentru care aceşti oameni marginalizaţi nu sunt o povară, ci, dimpotrivă, sunt o realitate care ne testează umanitatea.

 

Se intamplă uneori să ne aflăm în situaţii limiă în care simţim că nu mai este nicio cale de ieşire. Te simţi nefericit şi depăşit de situaţie, fie că este o boală, un accident, un colaps financiar, pierderea unei persoane dragi, ş.a. Atunci când simţim că resursele noastre interioare sunt limitate, ne uităm în exterior pentru a găsi un punct de sprijin, pentru a ne recăpăta puterile şi încrederea în noi înşine. Dacă primeşti ajutor şi suport din partea celorlalţi şi eşti recunoscător pentru asta, vei simţi la rândul tău nevoia să dai mai departe binele pe care l-ai primit. “Regula de aur” (Cf. Matei, 7:12) spune: “...tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei”. Nu suntem insule pustii, avem nevoie unii de alţii. Este util pentu stima de sine, pentru creşterea morală şi spirituală, pentru pacea ta interioară.

 

Beneficiile voluntariatului

 

Nu spun aceste cuvinte pentru a face morală, ci le spun şi pentru mine, pentru a mă convige că a întinde mâna către cei marginalizaţi şi nefericiţi te face mult mai uman şi mai demn. S-ar putea obiecta că pentru a face acte de voluntariat e nevoie să investeşti timp şi energie. Da, e adevărat, dar dacă e să pui în balanţă timpul şi energia cheltuite cu beneficiile în plan moral pe care ţi le aduce activitatea de voluntariat, eu cred că atârnă mai mult beneficiile morale. Şi nu trebuie să mergem peste mări şi ţări ca să facem voluntariat, ci putem face activităţi de caritate pornind chiar din propria familie. Sau poate cunoşti un bătrân care zace într-un azil, fără familie şi fără prieteni şi pentru care nu este nevoie să investeşti mai mult de un sfert de oră din timpul tău ca să-l întrebi “de sănătate”. Pentru asta ai nevoie de o ureche care să asculte şi de o inimă care să simtă compasiune.

 

Am făcut voluntariat pe perioade foarte scurte şi nu pot spune, deocamdată, prea multe din propria experienţă, dar aş vrea să mă refer la ce am simţit în preajma unor oameni marginalizaţi. Un primul rând tristeţe – nu ne plac oamenii nefericiti, trişti, care plâng, simţim că parcă ne încarcă şi pe noi cu problemele lor şi nu e uşor să te detaşezi de probleme şi să oferi o perspectivă mai optimistă. Dar dacă reuşeşti să-i ajuţi şi întrezăreşti un strop de bucurie şi recunoştinţă în ochii lor, asta te face să te simţi împlinit ca om. Faptul că aduci o schimbare în bine în viaţa unui om, alungă şi cea mai cruntă depresie.

 

Al doilea lucru pe care l-am simţit a fost revoltă. Mă întrebam: “Oare de ce permite Dumnezeu atâta suferinţă?”. În ce mă priveşte, ştiu că Dumnezeu a permis suferinţa în viaţa mea pentru a mă învăţa nişte lecţii foarte importante. În cazul altor oameni, sincer, nu ştiu de ce, dar să presupunem următoarea situaţie: cineva cu o dizabilitate fizică şi mentală se află într-o suferinţă teribilă. Care-i sensul? Nu ştiu, dar eu, care sunt conştientă, raţională, am o anumită libertate în lumea asta, am două mâini şi două picioare sănătoase şi posibilitatea de a întinde o mână, ce fac? Sunt un simplu spectator? Oare este liniştită conştiinţa mea în faţa unui asemenea spectacol? Poate că prea mult nu pot să fac să ajut, dar acel puţin pe care-l fac, poate însemna mult.

 

Şi, în final, pentru mine, poate că cel mai mare beneficiu al voluntariatului ar fi să îmi îndeplinesc datoria de creştină. Aşa cum Cristos, în călătoria lui pe pământ, a făcut atâtea minuni pentru a aduce oamenii la normalitate şi fără să aştepte nimic în schimb, la fel şi conştiinţa mea de creştină îmi cere să fiu aproape de cei nefericiţi şi de cei care plâng fără să aştept nimic în schimb. Căci ce sunt creştinii altceva decât sarea pământului şi lumina lumii? “Voi sunteţi sarea pământului... Voi sunteţi lumina lumii... Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru din ceruri!” (Matei, 5, 13:16).

Mâini către Aproape

 

De ce Mâini către Aproape?

 

           

Am ales să construiesc acest blog pornind de la convingerea că lumea încă are nevoie de umanişti, de oameni cu principii de viaţă şi de creştini. Consider că fără Dumnezeu nu putem avea o idee obiectivă asupra adevărului, dreptăţii şi libertăţii. Totodată, consider că iubirea, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele nostru are o forţă transformatoare.

 

            Umanism şi principii de viaţă

 

Deşi sunt de formaţie umanistă (am absolvit Liceul de Filologie şi Facultatea de Filosofie-Sociologie), întâmplarea a făcut să mă ocup de cu totul altceva. Am ales meserii mai mult în domeniul tehnic (operare în diverse programe pe calculator, lucrul cu plăci de bază şi componente electronice) şi în vânzări (Merchandiser, Lucrător comercial) pentru că aceste domenii sunt „de viitor”.

 

Acum câţiva ani am citit cartea „Despre lucrurile cu adevărat importante”, scrisă de Alexandru Paleologu, în care se punea problema „utilităţii” umaniştilor din ziua de astăzi. Toată lumea are  nevoie de tehnicieni, ingineri, oameni de ştiinţă, dar de umanişti? Mai are nevoie cineva? Şi, în definitiv, care sunt lucrurile cu adevărat importante? Sigur, fiecare poate da un răspuns pentru propria lui viaţa. În ce mă priveşte, sunt de acord cu Alexandru Paleologu care considera că realitatea noastră cea mai de preţ este sufletul.

 

Mult timp nu am trăit conform unor principii de viaţă, ci la întâmplare, adică terminăm o şcoală, ne găsim un serviciu pentru a ne asigura confortul necesar sau mai mult decât necesar, vrem o casă, călătorii, studii la şcoli de prestigiu pentru copiii noştri, ş.a.m.d. Nu că ar fi ceva rău în sine cu aceste lucruri. Avem nevoie de ele pentru a evolua, pentru a trăi civilizat, dar dincolo de aceste lucruri mai există şi altceva?

 

Acest stil de a trăi, „la întâmplare”, de a „supravieţui”, nu a fost complet asumat deoarece conştiinţa mea îmi semnala mereu faptul că trebuie să existe un principiu mai înalt, un principiu obiectiv care să guverneze realitatea şi din care să ne extragem „seva” pentru a trăi şi nu pentru a supravieţui.

 

Dumnezeu ca principiu al adevărului, dreptăţii şi libertăţii

 

Cineva spunea că, dacă pe patul de moarte, i s-ar aduce argumente că nu există Dumnezeu, nu ar regreta că şi-a trăit viaţa în acord cu credinţa lui creştină. „Noţiunea” de Dumnezeu a apărut destul de timpuriu în conştiinţa mea, dar mulţi ani am trăit venerând alţi idoli. Sau, cum spunea Sfântul Augustin: „Târziu te-am iubit...”.

 

De ce Dumnezeu? De ce creştină? Voi mai atinge acest subiect şi în alte articole, dar, deocamdată, mă limitez la a spune că, pentru mine, Dumnezeu este singura sursă de obiectivitate, singurul principiu din care derivă dreptatea, adevărul şi libertatea. În ce priveşte religia creştină, episcopul şi evanghelistul american Robert Barron spunea într-un discurs: „Sunt evanghelist, dar dacă cineva îmi arată o religie în această lume în care Dumnezeu coboară pe pământ pentru a suferi alături de oameni, voi adera la ea!”.

 

Forţa transformatoare a iubirii

 

Tot episcopul Barron afirma că, de fapt, creştinismul, nu este o filosofie de viaţă, ci un mod de a trăi, iar scopul nu este să ne facă oameni mai buni şi mai amabili, ci ancoraţi în Cristos. Ceea ce m-a frapat întotdeauna la religia creştină a fost insăşi esenţa Bibliei: „Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău.” Cristos vine şi adaugă: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”.

 

Iubirea are forţă transformatoare – iubirea lui Dumnezeu faţă noi, pentru că ne proiectează dincolo de căderile şi finitudinea noastră, într-un loc mult mai înalt din fiinţa umană şi anume, în fiinţa divină. Iubirea noastră faţă de aproape – pentru că în oameni iubim imaginea lui Cristos care s-a jertfit pentru a ne salva din decadenţă.

 

Pentru mine iubirea lui Dumnezeu este ca o casă, ca „acasă”, locul în care te-ai născut, care îţi dă sentimentul de apartenenţă, de stabilitate, de căldură, locul în care îţi doreşti să te întorci oricât ai rătăci prin lume. De ce a ales Dumnezeu oamenii cei mai vulnerabili ai societăţii? Pentru a-i întoarce „acasă”, pentru că cei bolnavi au nevoie de doctor, cei rătăciţi au nevoie să fie găsiţi, cei care greşesc au nevoie să fie iertaţi, cei care urăsc au nevoie de iubire.

 

Imaginea lui Dumnezeu în fiinţa umană

 

Şi dacă tot am vorbit despre umanism la început, în acest context creştin mi se pare cel mai potrivit să plasezi umanismul, ca pe un copac cu ramurile spre cer şi rădăcinile adânc înfipte în pământ. Este imaginea lui Dumnezeu din fiinţa umană care ne uneşte pe noi toţi, ne spune de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Călătoria omului în această viaţă face toată diferenţa, iar o mână întinsă către aproape nu face altceva decât să ne întărească, să ne facă mai umani şi mai nobili, aşa cum este şi originea noastră.