Mâini către Aproape

 

De ce Mâini către Aproape?

 

           

Am ales să construiesc acest blog pornind de la convingerea că lumea încă are nevoie de umanişti, de oameni cu principii de viaţă şi de creştini. Consider că fără Dumnezeu nu putem avea o idee obiectivă asupra adevărului, dreptăţii şi libertăţii. Totodată, consider că iubirea, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele nostru are o forţă transformatoare.

 

            Umanism şi principii de viaţă

 

Deşi sunt de formaţie umanistă (am absolvit Liceul de Filologie şi Facultatea de Filosofie-Sociologie), întâmplarea a făcut să mă ocup de cu totul altceva. Am ales meserii mai mult în domeniul tehnic (operare în diverse programe pe calculator, lucrul cu plăci de bază şi componente electronice) şi în vânzări (Merchandiser, Lucrător comercial) pentru că aceste domenii sunt „de viitor”.

 

Acum câţiva ani am citit cartea „Despre lucrurile cu adevărat importante”, scrisă de Alexandru Paleologu, în care se punea problema „utilităţii” umaniştilor din ziua de astăzi. Toată lumea are  nevoie de tehnicieni, ingineri, oameni de ştiinţă, dar de umanişti? Mai are nevoie cineva? Şi, în definitiv, care sunt lucrurile cu adevărat importante? Sigur, fiecare poate da un răspuns pentru propria lui viaţa. În ce mă priveşte, sunt de acord cu Alexandru Paleologu care considera că realitatea noastră cea mai de preţ este sufletul.

 

Mult timp nu am trăit conform unor principii de viaţă, ci la întâmplare, adică terminăm o şcoală, ne găsim un serviciu pentru a ne asigura confortul necesar sau mai mult decât necesar, vrem o casă, călătorii, studii la şcoli de prestigiu pentru copiii noştri, ş.a.m.d. Nu că ar fi ceva rău în sine cu aceste lucruri. Avem nevoie de ele pentru a evolua, pentru a trăi civilizat, dar dincolo de aceste lucruri mai există şi altceva?

 

Acest stil de a trăi, „la întâmplare”, de a „supravieţui”, nu a fost complet asumat deoarece conştiinţa mea îmi semnala mereu faptul că trebuie să existe un principiu mai înalt, un principiu obiectiv care să guverneze realitatea şi din care să ne extragem „seva” pentru a trăi şi nu pentru a supravieţui.

 

Dumnezeu ca principiu al adevărului, dreptăţii şi libertăţii

 

Cineva spunea că, dacă pe patul de moarte, i s-ar aduce argumente că nu există Dumnezeu, nu ar regreta că şi-a trăit viaţa în acord cu credinţa lui creştină. „Noţiunea” de Dumnezeu a apărut destul de timpuriu în conştiinţa mea, dar mulţi ani am trăit venerând alţi idoli. Sau, cum spunea Sfântul Augustin: „Târziu te-am iubit...”.

 

De ce Dumnezeu? De ce creştină? Voi mai atinge acest subiect şi în alte articole, dar, deocamdată, mă limitez la a spune că, pentru mine, Dumnezeu este singura sursă de obiectivitate, singurul principiu din care derivă dreptatea, adevărul şi libertatea. În ce priveşte religia creştină, episcopul şi evanghelistul american Robert Barron spunea într-un discurs: „Sunt evanghelist, dar dacă cineva îmi arată o religie în această lume în care Dumnezeu coboară pe pământ pentru a suferi alături de oameni, voi adera la ea!”.

 

Forţa transformatoare a iubirii

 

Tot episcopul Barron afirma că, de fapt, creştinismul, nu este o filosofie de viaţă, ci un mod de a trăi, iar scopul nu este să ne facă oameni mai buni şi mai amabili, ci ancoraţi în Cristos. Ceea ce m-a frapat întotdeauna la religia creştină a fost insăşi esenţa Bibliei: „Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău.” Cristos vine şi adaugă: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”.

 

Iubirea are forţă transformatoare – iubirea lui Dumnezeu faţă noi, pentru că ne proiectează dincolo de căderile şi finitudinea noastră, într-un loc mult mai înalt din fiinţa umană şi anume, în fiinţa divină. Iubirea noastră faţă de aproape – pentru că în oameni iubim imaginea lui Cristos care s-a jertfit pentru a ne salva din decadenţă.

 

Pentru mine iubirea lui Dumnezeu este ca o casă, ca „acasă”, locul în care te-ai născut, care îţi dă sentimentul de apartenenţă, de stabilitate, de căldură, locul în care îţi doreşti să te întorci oricât ai rătăci prin lume. De ce a ales Dumnezeu oamenii cei mai vulnerabili ai societăţii? Pentru a-i întoarce „acasă”, pentru că cei bolnavi au nevoie de doctor, cei rătăciţi au nevoie să fie găsiţi, cei care greşesc au nevoie să fie iertaţi, cei care urăsc au nevoie de iubire.

 

Imaginea lui Dumnezeu în fiinţa umană

 

Şi dacă tot am vorbit despre umanism la început, în acest context creştin mi se pare cel mai potrivit să plasezi umanismul, ca pe un copac cu ramurile spre cer şi rădăcinile adânc înfipte în pământ. Este imaginea lui Dumnezeu din fiinţa umană care ne uneşte pe noi toţi, ne spune de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Călătoria omului în această viaţă face toată diferenţa, iar o mână întinsă către aproape nu face altceva decât să ne întărească, să ne facă mai umani şi mai nobili, aşa cum este şi originea noastră.