Copii abuzaţi

 Urmările emoţionale asupra copiilor

supuşi violenţei domestice

 

O statistică îngrijorătoare prezentată de Ministrul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse, Gabriela Firea, arată că, în anul 2022, 4 copii au murit în urma violenţei fizice şi a abuzurilor în familie şi 9000 de copii au fost victime ale agresiunii domestice. “Această realitate înfiorătoare trebuie să ne mobilizeze şi să-i facă pe mai mulţi români să conştientizeze gravitatea unor astfel de gesturi”, spune Gabriela Firea pe pagina de Facebook.

 

Aceste cifre reies din statistici oficiale, însă numărul real al copiilor supuşi violeţei domestice nu poate fi cunoscut având în vedere că, pe de o parte, aceşti copii nu pot, nu ştiu să ceară ajutor sau le este frică să vorbească despre asta, iar, pe de altă parte, trebuie să recunoaştem realitatea tristă că, în România, mai ales în zonele rurale, aceste comportamente abuzive sunt considerate “normale”. Există unele expresii care circulă în popor: “Eu te-am făcut, eu te omor!” sau “Bătaia este ruptă din rai” şi care ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri.

 

În acelaşi timp, există oameni care cunosc cazuri de violenţă domestică, dar din cauza indiferenţei sau a fricii, preferă să tacă. În aceste situaţii tăcerea nu este de aur, ci ascunde dramele cumplite ale unor copii care, fie îşi pierd viaţa, fie rămân traumatizaţi pe viaţă din cauza violenţei domestice.

 

Ce efecte au aceste comportamente abuzive asupra copiilor? Cum sunt afectaţi la nivel emoţional? Care va fi viaţa emoţională a acestor copii pe parcursul vieţii şi ce influenţă va avea asupra stării lor de sănătate mentală şi asupra comportamentului lor? Rămân aceşti copii afectaţi pe viaţă? Îşi vor mai recăpăta vreodată independenţa emoţională? Cum se poate interveni pentru a-i ajuta?

 

Pentru a răspunde la aceste întrebări am apelat la Ioana Nemeti Paşca, psiholog şi psihoterapeut din Arad.

 

- Bună Ioana! Ştiu că tu eşti specializată pe Psihoterapie sistemică de familie și cuplu. Ne spui câteva cuvinte despre această formă de terapie?

 

Salut Oana!

Psihoterapia sistemică de familie și cuplu a apărut din nevoia de a pune în prim planul terapiei relațiile semnificative din viața persoanei. S-a observat ineficiența sau alteori eficiența pe termen scurt a abordărilor terapeutice în care se lucra strict cu individul și se făcea abstracție de relațiile din viața sa.

În cadrul acestei forme de terapie familia este văzută ca un sistem în care persoanele se află în strânsă interacțiune și interdependență. Indiferent că avem în cabinet o singură persoană sau avem mai mulți membri ai familiei, suntem mereu atenți la cum participă persoanele cu care clientul se află în relație la crearea și/sau menținerea problemelor cu care acesta a venit. Privim orice situație în context și ținem cont că nu există o singură cauză pentru un singur efect, în toate cazurile lucrurile sunt mai complexe de atât. Relațiile sunt principala sursă de suferință umană, dar și principala sursă de bucurie și locul în care suferințele se vindecă.

 

- Ţinând cont de statistica îngrijorătoare pe care am prezentat-o ne spui care este rolul familiei în formarea emoţiilor şi ce rol au emoţiile pentru sănătatea noastră?

 

Emoțiile sunt o expresie normală și sănătoasă a vieții noastre psihice. De când ne naștem pe lume avem emoții și ele ne însoțesc și chiar ghidează în alegerile noastre toată viața. Familia ne influențează cel mai mult privind alegerea emoțiilor pe care le considerăm bune sau rele, ne învață ce emoții este permis să exprimăm și pe care să le ascundem ori reprimăm. Emoțiile de baza sunt furia, tristețea, bucuria, frica și dezgustul. Pe toate le simțim fără să ne învețe nimeni, însă ceea ce învățăm din familie și din alte relații semnificative este cum să ne comportăm când le simțim. În plus, în familie vom învăța prin imitație care este răspunsul emoțional “adecvat” în diverse situații de viață.

Pentru sănătatea noastră fizică și mentală contează mult ce se întâmplă în corpul nostru când simțim emoțiile. De exemplu, emoții ca furia și frica acționează ca declanșator pentru răspunsul corpului de tipul “luptă sau fugi”, derivat din instinctul de supraviețuire. Acest răspuns este în sine unul adaptativ și nu ne afectează sănătatea dacă se întâmplă ocazional. Problemele de sănătate apar când reacțiile de acest tip ale organismului se întâmplă frecvent, deoarece atunci secretăm mulți hormoni de stres care pe termen lung ne scad imunitatea și ne predispun la boli de natură fiziologică și psihologică. Din păcate majoritatea ajungem în zilele noastre să ne plângem de stres cronic și efectele se văd în creșterea alarmantă a problemelor de anxietate, despresie, boli autoimune ș.a.

 

- Ce urmări la nivel emoţional creează violenţa domestică ? Cum se vor comporta aceşti copii pe parcursul vieţii ?

 

Atât violența domestică (care se referă la violența dintre partenerii de cuplu) cât și violența asupra copilului presupun un stres major pentru copii, iar acest stres declanșează mecanismele amintite anterior. Din păcate fiindcă violența este în majoritatea cazurilor repetată frecvent în aceste familii, copiii aceștia dezvoltă ceea ce numim traume. Traumele au implicații majore pe parcursul vieții, asupra sănătății dar și asupra comportamentului lor.

Pentru a putea supraviețui pericolului în care se află în mod repetat, copiii își dezvoltă mecanisme de autoapărare mai mult sau mai puțin eficiente, cum ar fi crearea unor lumi imaginare în care se refugiază pentru a scăpa de cea adevărată, dezvoltarea unor comportamente agresive la rândul lor, evitarea părintelui abuzator, căutarea de scuze care explică comportamentul abuzatorului pentru a-l putea iubi în continuare, asumarea rolului de salvator când e abuzat altcineva în familie etc.

Cel mai frecvent adulții care abuzează sau care sunt abuzați în familie au fost la rândul lor copii abuzați ori au fost martorii abuzului dintre părinți și au dus mai departe acest tipar.

 

Am observat în practică 2 reacții puternice și opuse la abuzul trăit în copilărie :

1.       Decid să nu abuzez niciodată în familia mea și/sau să nu permit abuzul, pentru că am suferit mult și am conștientizat cât este de rău abuzul în familie

2.      Duc mai departe modelul fără să îmi dau seama sau considerând că așa e normal pentru că abuzul îmi este atât de familiar. În unele cazuri perpetuez comportamentul abuzator sau îl tolerez la partener argumentându-mi că aceasta este cea mai bună cale pentru corecția unor nemulțumiri legate de copii/partener. Practic, nu știu că se poate sau cum pot face altfel. 

 

- Vor deveni vreodată independenţi emoţional ?

 

Depinde la ce te referi cu această independență emoțională. Dacă te referi la a nu mai suferi din pricina abuzurilor din copilărie și a nu avea reacții emoționale pornite din acele răni atunci da, este posibil, însă asta prespune muncă multă cu sine și rareori reușim să ajungem în acel punct fără psihoterapie, uneori chiar și cu psihoterapie. De multe ori, din păcate, nici nu conștientizăm că reacționăm din rănile noastre.

Stilul de atașament se formează în primii ani de viață în relație cu părinții, în special cu mama care se ocupă de obicei mai mult de îngrijirea bebelușului și copilului mic. Dacă nu reușim din copilărie să creăm un atașament securizant, sănătos, acest lucru se va reflecta ulterior în toate relațiile pe care le vom avea în viață. Acest lucru este extrem de greu de schimbat.

În orice caz, e necesar măcar la vârsta adultă să conștientizăm impactul abuzurilor în viața noastră și să lucrăm cu noi. Dacă doar stăm să treacă timpul sperând că maturizarea ori independența financiară vor vindeca suferința noastră atunci suntem într-o mare eroare. Oricât de departe plecăm de problemele noastre noi le vom purta cu noi dacă nu ne vindecăm. 

 

- Există şi copii care nu rămân traumatizaţi ?

 

Da, aceia care au șansa de a beneficia la timp util de protecția altui adult, din familie sau din exterior, care să le ofere siguranță, încredere, atașament sănătos și alături de care să poată procesa emoțional suferința prin care au trecut. Când există un pericol copilul caută în primul rând conectarea. Dacă o găsește șansele de a fi traumatizat scad semnificativ. Trauma se formează pe baza sentimentului de singurătate în suferință și de neputință. Din păcate cel mai des niciunul dintre părinți nu face asta pentru copil, ei fiind amândoi oameni traumatizați la rândul lor.

 

- Cum se poate interveni pentru a-i ajuta ?

 

Depinde de gravitatea situației. În majoritatea cazurilor copiii pot fi ajutați prin accesarea serviciilor de psihoterapie, atât individual pentru copil cât și pentru părinți, dacă aceștia realizează că au o problemă și doresc să își schimbe comportamentul. Reamintesc că în aceste cazuri părinții sunt la rândul lor persoane traumatizate care, beneficiind de psihoterapie, pot să își schimbe comportamentul în familie vindecând propriile traume și învățând comportamente alternative pentru situațiile de frustrare.

În cazurile grave, pentru protecția copilului, poate fi necesară retragerea copilului din familie și a drepturilor părintești. Aceștia au nevoie să găsească curând adulți care să îi îngrijească și cu care să formeze o relație de atașament.

Legea nr. 217/2003 este cea care reglementează și prin care se pedepsește violența în familie. Abuzurile asupra minorului se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni până la 12 ani.

Dacă avem cunoștință de copii abuzați în familie îi putem ajuta apelând “telefonul copilului” 119 și raportând situația de abuz. Indiferența ucide – și la propriu și la figurat.

 

- Cum putem sensibiliza opinia publică pe acest subiect?

 

·         Prin campanii de educare despre violența în familie, atât în mass media, pe canalele de socializare, cât și în școli pentru identificarea celor abuzați.

·         Personalul didactic ar trebui bine pregătit pe acest subiect. Ei pot la rândul lor informa părinții despre subiect, dar sunt esențiali și pentru a identifica și raporta cazurile de violență asupra copilului. Consilierul școlar ar trebui sesizat cu prioritate pentru a oferi primul suport copilului ar trebui la rândul său pregătit de speciliști pentru a gestiona aceste cazuri și a ști când să trimită copilul mai departe la un psihoterapeut.

·         Prin a vorbi despre subiect de fiecare dată când avem ocazia, ceea ce fac eu acum, dar și prin crearea acestor ocazii, ceea ce faci tu acum.

 

- Îţi mulţumesc frumos, Ioana, pentru disponibilitatea de a îmi răspunde la întrebări şi mi-aş dori să colaborăm şi pentru alte articole destinate blogului Mâini către Aproape.

 

- Cu mult drag, Oana, oricând.

 

Bibliografie:

https://www.facebook.com/gabifirea/posts/pfbid02sf4KvamLXUCDKKpvB5e6wFoQvPhkAPo76QzNair76b81RKLUppy9J1B4uX6jtP6el

Vulnerabilitatea umană

Umanitatea nu exclude vulnerabilitatea

 

Am creat acest blog pentru a mă adresa oamenilor marginalizaţi, vulnerabili, pentru a contribui, chiar şi într-o măsură cât de mică, la binele aproapelui meu. Dar ce înseamnă vulnerabilitate? Ce înseamnă a fi vulnerabil? Putem depăşi orgoliile nostre pentru a pătrunde mai în profunzime în fiinţa umană şi pentru a ne descoperi pe noi înşine? Cum vede creştinismul vulnerabilitatea? Voi încerca să răspund la aceste întrebări în cele ce urmează.

 

Vulnerabilitatea înţeleasă ca slăbiciune

 

Vulnerabilitatea este, cel mai adesea, înţeleasă ca slăbiciune, fragilitate, are o conotaţie negativă pentru că expunându-ţi sentimentele şi trăirile devii uşor de rănit, prin urmare eşti exclus şi marginalizat de societate. Mentalitatea de astăzi tinde să aprecieze numai oamenii de succes, uneori, indiferent de modalităţile prin care au obţinut acel succes.

 

Nu minimalizez succesul şi faptul de a te simţi util ţie şi societăţii în care trăieşti, dar a obţine acest succes, de cele mai multe ori, vine cu mari costuri şi riscuri. Ni se cere tot mai mult să ne disimulăm emoţiile, să părem în permanenţă că suntem oameni puternici şi de nezdruncinat, să obţinem ceea ce ne propunem cu orice preţ, uneori chiar dacă e nevoie „să calci pe cadavre”. A ne expune adevăratul sine ne sperie pentru că ne ameninţă statutul social. De curând, un politician şi-a agresat fizic soţia şi a mai avut şi alte izbucniri de furie relatate de presă. Cum a ajuns acest politician în fruntea ţării, un om care se presupune că ne apără drepturile şi ne reprezintă interesele?

           

            Pe de altă parte, deşi în Ocident companiile au început să îşi trateze angajaţii mai uman recunoscându-le şi dreptul la viaţă personală, în România suntem încă departe de această cultură organizaţională. Multe anunţuri de angajare de pe platformele de job-uri conţin cerinţe precum: „disponibilitate la program prelungit” sau „atenţie distributivă” (deşi psihologii au demonstrat că monotasking-ul este mult mai eficient). A-ţi arăta vulnerabilitatea la un job echivalează cu a-ţi pierde locul de muncă. Trebuie să avem o atitudine „spartană” în relaţie cu munca. Suntem „încurajaţi” să ascundem sub preş adevăratele probleme deoarece a recunoaşte că ai nevoie de ajutor pentru o anumită sarcină sau că o anumită situaţie te depăşeşte conduce inevitabil la convingerea că nu mai eşti potrivit pentru job-ul respectiv.

 

Vulnerabilitatea – parte din condiţia umană

 

Psihologii spun că emoţiile fac parte din zestrea noastră genetică şi că a le nega, a le ascunde, creează traume, dezechilibre psihice şi emoţionale care duc la rândul lor la afecţiuni fizice. Mulţi medici tratează simptomele, dar adevăratele cauze ale bolilor sunt adânc înrădăcinate în viaţa psihică.

 

Oamenii care nu îşi permit să îşi exprime emoţiile de teama de a nu fi excluşi şi marginalizaţi se expun la un mare risc de a dezvolta tulburări psihice. Dincolo de orgoliul de a ne expune adevăratul sine, se află , de cele mai multe ori, răni şi slăbiciuni care pot fi tratate cu un suport adecvat.

 

Emoţiile dau o întreagă paletă de culori lumii în care trăim, însă a avea emoţii, a simţi, presupune să fim vulnerabili. Nu mă refer la faptul că trebuie să ne sufocăm pe noi înşine şi pe ceilalţi cu emoţiile noastre. Aţi exprima emoţiile, fie pozitive, fie negative, în situaţiile şi în contextul potrivite, ţine de abilităţile de comunicare, abilităţi care se învaţă pe parcursul vieţii, însă a-ţi permite să fii vulnerabil în anumite situaţii îţi oferă accesul la propriul sine şi te ajută să te maturizezi emoţional, să fii cu adevărat uman şi autentic.

 

Perspectiva creştină asupra vulnerabilităţii

 

            Aşa cum Dumnezeu şi-a asumat vulnerabilitatea noastră pentru a ne vindeca rănile, la fel ni se cere şi nouă să ne identificăm cu vulnerabilitatea celorlaţi, iar prin compasiune să înţelegem, să ridicăm, să vindecăm.

 

            Papa Francisc spunea că vulnerabilitatea ne sperie pentru că ameninţă cultura eficienţei care nu ne permite să ne arătăm vulnerabilitatea. Însă toţi, spune el, suntem vulnerabili şi fragili, iar din perspectivă creştină nimeni nu trebuie aruncat sau lăsat în urmă. Victoria, o fată de 20 de ani cu multiple şi grave dizabilităţi, este ţinută în viaţă prin dragostea şi devotamentul părinţilor săi chiar dacă aceştia au dus o luptă de ani de zile cu instituţiie statului pentru ca fata să primească o pensie de handicap. Mai mult, pe reţelele de socializare cineva (care nu ştiu dacă poate fi numit om) spunea că aceşti oameni, ca Victoria, trăiesc pe spatele societăţii şi că ar trebui trimişi la muncă. După pilda bunului samaritean, ni se cere să avem compasiune, care are rolul de a vindeca în numele binelui comun.

 

            Adevărata compasiune în creştinism provine din iubire, iubire pe care Dumnezeu ne cere să o avem faţă de semenii noştri indiferent în ce situaţii vulnerabile s-ar afla. Bineînţeles că trebuie să ne iubim mai întâi pe noi înşine pentru a-i putea iubi şi pe ceilalţi. Însă, după cum spunea Papa Francisc, am fost creaţi pentru a ne afla împlinirea în iubire.

 

 

Bibliografie:

 https://www.adibratu.ro/2022/04/04/a-fi-vulnerabil/

https://www.youtube.com/watch?v=eCjZ8TblS0A&t=310

https://www.catholica.ro/2023/01/10/papa-francisc-vulnerabilitatea-ameninta-cultura-eficientei/

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/surse-deputat-aur-acuzat-ca-si-a-batut-sotia-femeia-a-sunat-la-112-in-toiul-noptii-2205361

https://jurnal-social.ro/gheorghita-voicu-cineva-a-scris-intr-un-comentariu-ca-traim-pe-spinarea-societatii-si-ca-ar-trebui-sa-mi-trimit-potaia-la-munca-este-o-societate-de-la-care-nu-mai-cred-ca-are-rost-sa-avem/

Apel la conştiinţă

 

Voluntariat pentru cei marginalizaţi

-         “Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi mângâiaţi” (Matei, 5:4) –

 

Poţi fi fericit atunci când plângi? Da. Dacă plângi pentru ceea ce nu te defineşte: egoism, indiferenţă, agresivitate, ignoranţă, aroganţă. Putem avea conştiinţa împăcată văzându-i pe cei marginalizaţi cum se zbat să supravieţuiască de pe o zi pe alta? Acest articol se propune a fi un apel împotriva indiferenţei faţă de cei mai dezavantajaţi decât noi. A fi voluntar înseamnă a avea bunăvoinţa de a întinde o mână aproapelui tău.

 

Voluntariatul pentru cei marginalizaţi

 

Voluntariatul implică o acţiune benevolă din partea unei persoane de a-şi investi timpul, energia şi talentul pentru o cauză socială fără a pretinde o remuneraţie pentru activitatea sa. Există multe cauze pentru care unii oameni aleg să se implice pentru a aduce o schimbare în societatea în care trăiesc, dar în acest articol mă voi referi la voluntariatul care presupune întrajutorarea persoanelor marginalizate, fie că sunt oameni fără adăpost, fără venituri, fără un suport din partea familiei sau a societaţii, fie că sunt persoane cu dizabilităţi fizice sau mentale, fie că sunt copiii străzii sau oamenii abuzaţi psihic si fizic.

 

            O povară pentru societate?

 

            Pentru mentalitatea “utilitaristă” aceşti oameni sunt consideraţi o povară pentru societate pentru că ei necesită cheltuieli şi de ce să muncim noi pentru a-i întreţine pe nefericiţii sorţii? Nu încerc să devalorizez munca în sine, ci, ideea că, prin faptul că aceşti oameni sunt mai defavorizaţi, ne trag în jos. Voi încerca să ofer câteva motive pentru care aceşti oameni marginalizaţi nu sunt o povară, ci, dimpotrivă, sunt o realitate care ne testează umanitatea.

 

Se intamplă uneori să ne aflăm în situaţii limiă în care simţim că nu mai este nicio cale de ieşire. Te simţi nefericit şi depăşit de situaţie, fie că este o boală, un accident, un colaps financiar, pierderea unei persoane dragi, ş.a. Atunci când simţim că resursele noastre interioare sunt limitate, ne uităm în exterior pentru a găsi un punct de sprijin, pentru a ne recăpăta puterile şi încrederea în noi înşine. Dacă primeşti ajutor şi suport din partea celorlalţi şi eşti recunoscător pentru asta, vei simţi la rândul tău nevoia să dai mai departe binele pe care l-ai primit. “Regula de aur” (Cf. Matei, 7:12) spune: “...tot ce vreţi ca oamenii să facă pentru voi, faceţi şi voi pentru ei”. Nu suntem insule pustii, avem nevoie unii de alţii. Este util pentu stima de sine, pentru creşterea morală şi spirituală, pentru pacea ta interioară.

 

Beneficiile voluntariatului

 

Nu spun aceste cuvinte pentru a face morală, ci le spun şi pentru mine, pentru a mă convige că a întinde mâna către cei marginalizaţi şi nefericiţi te face mult mai uman şi mai demn. S-ar putea obiecta că pentru a face acte de voluntariat e nevoie să investeşti timp şi energie. Da, e adevărat, dar dacă e să pui în balanţă timpul şi energia cheltuite cu beneficiile în plan moral pe care ţi le aduce activitatea de voluntariat, eu cred că atârnă mai mult beneficiile morale. Şi nu trebuie să mergem peste mări şi ţări ca să facem voluntariat, ci putem face activităţi de caritate pornind chiar din propria familie. Sau poate cunoşti un bătrân care zace într-un azil, fără familie şi fără prieteni şi pentru care nu este nevoie să investeşti mai mult de un sfert de oră din timpul tău ca să-l întrebi “de sănătate”. Pentru asta ai nevoie de o ureche care să asculte şi de o inimă care să simtă compasiune.

 

Am făcut voluntariat pe perioade foarte scurte şi nu pot spune, deocamdată, prea multe din propria experienţă, dar aş vrea să mă refer la ce am simţit în preajma unor oameni marginalizaţi. Un primul rând tristeţe – nu ne plac oamenii nefericiti, trişti, care plâng, simţim că parcă ne încarcă şi pe noi cu problemele lor şi nu e uşor să te detaşezi de probleme şi să oferi o perspectivă mai optimistă. Dar dacă reuşeşti să-i ajuţi şi întrezăreşti un strop de bucurie şi recunoştinţă în ochii lor, asta te face să te simţi împlinit ca om. Faptul că aduci o schimbare în bine în viaţa unui om, alungă şi cea mai cruntă depresie.

 

Al doilea lucru pe care l-am simţit a fost revoltă. Mă întrebam: “Oare de ce permite Dumnezeu atâta suferinţă?”. În ce mă priveşte, ştiu că Dumnezeu a permis suferinţa în viaţa mea pentru a mă învăţa nişte lecţii foarte importante. În cazul altor oameni, sincer, nu ştiu de ce, dar să presupunem următoarea situaţie: cineva cu o dizabilitate fizică şi mentală se află într-o suferinţă teribilă. Care-i sensul? Nu ştiu, dar eu, care sunt conştientă, raţională, am o anumită libertate în lumea asta, am două mâini şi două picioare sănătoase şi posibilitatea de a întinde o mână, ce fac? Sunt un simplu spectator? Oare este liniştită conştiinţa mea în faţa unui asemenea spectacol? Poate că prea mult nu pot să fac să ajut, dar acel puţin pe care-l fac, poate însemna mult.

 

Şi, în final, pentru mine, poate că cel mai mare beneficiu al voluntariatului ar fi să îmi îndeplinesc datoria de creştină. Aşa cum Cristos, în călătoria lui pe pământ, a făcut atâtea minuni pentru a aduce oamenii la normalitate şi fără să aştepte nimic în schimb, la fel şi conştiinţa mea de creştină îmi cere să fiu aproape de cei nefericiţi şi de cei care plâng fără să aştept nimic în schimb. Căci ce sunt creştinii altceva decât sarea pământului şi lumina lumii? “Voi sunteţi sarea pământului... Voi sunteţi lumina lumii... Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă faptele voastre bune şi să-l glorifice pe Tatăl vostru din ceruri!” (Matei, 5, 13:16).

Mâini către Aproape

 

De ce Mâini către Aproape?

 

           

Am ales să construiesc acest blog pornind de la convingerea că lumea încă are nevoie de umanişti, de oameni cu principii de viaţă şi de creştini. Consider că fără Dumnezeu nu putem avea o idee obiectivă asupra adevărului, dreptăţii şi libertăţii. Totodată, consider că iubirea, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele nostru are o forţă transformatoare.

 

            Umanism şi principii de viaţă

 

Deşi sunt de formaţie umanistă (am absolvit Liceul de Filologie şi Facultatea de Filosofie-Sociologie), întâmplarea a făcut să mă ocup de cu totul altceva. Am ales meserii mai mult în domeniul tehnic (operare în diverse programe pe calculator, lucrul cu plăci de bază şi componente electronice) şi în vânzări (Merchandiser, Lucrător comercial) pentru că aceste domenii sunt „de viitor”.

 

Acum câţiva ani am citit cartea „Despre lucrurile cu adevărat importante”, scrisă de Alexandru Paleologu, în care se punea problema „utilităţii” umaniştilor din ziua de astăzi. Toată lumea are  nevoie de tehnicieni, ingineri, oameni de ştiinţă, dar de umanişti? Mai are nevoie cineva? Şi, în definitiv, care sunt lucrurile cu adevărat importante? Sigur, fiecare poate da un răspuns pentru propria lui viaţa. În ce mă priveşte, sunt de acord cu Alexandru Paleologu care considera că realitatea noastră cea mai de preţ este sufletul.

 

Mult timp nu am trăit conform unor principii de viaţă, ci la întâmplare, adică terminăm o şcoală, ne găsim un serviciu pentru a ne asigura confortul necesar sau mai mult decât necesar, vrem o casă, călătorii, studii la şcoli de prestigiu pentru copiii noştri, ş.a.m.d. Nu că ar fi ceva rău în sine cu aceste lucruri. Avem nevoie de ele pentru a evolua, pentru a trăi civilizat, dar dincolo de aceste lucruri mai există şi altceva?

 

Acest stil de a trăi, „la întâmplare”, de a „supravieţui”, nu a fost complet asumat deoarece conştiinţa mea îmi semnala mereu faptul că trebuie să existe un principiu mai înalt, un principiu obiectiv care să guverneze realitatea şi din care să ne extragem „seva” pentru a trăi şi nu pentru a supravieţui.

 

Dumnezeu ca principiu al adevărului, dreptăţii şi libertăţii

 

Cineva spunea că, dacă pe patul de moarte, i s-ar aduce argumente că nu există Dumnezeu, nu ar regreta că şi-a trăit viaţa în acord cu credinţa lui creştină. „Noţiunea” de Dumnezeu a apărut destul de timpuriu în conştiinţa mea, dar mulţi ani am trăit venerând alţi idoli. Sau, cum spunea Sfântul Augustin: „Târziu te-am iubit...”.

 

De ce Dumnezeu? De ce creştină? Voi mai atinge acest subiect şi în alte articole, dar, deocamdată, mă limitez la a spune că, pentru mine, Dumnezeu este singura sursă de obiectivitate, singurul principiu din care derivă dreptatea, adevărul şi libertatea. În ce priveşte religia creştină, episcopul şi evanghelistul american Robert Barron spunea într-un discurs: „Sunt evanghelist, dar dacă cineva îmi arată o religie în această lume în care Dumnezeu coboară pe pământ pentru a suferi alături de oameni, voi adera la ea!”.

 

Forţa transformatoare a iubirii

 

Tot episcopul Barron afirma că, de fapt, creştinismul, nu este o filosofie de viaţă, ci un mod de a trăi, iar scopul nu este să ne facă oameni mai buni şi mai amabili, ci ancoraţi în Cristos. Ceea ce m-a frapat întotdeauna la religia creştină a fost insăşi esenţa Bibliei: „Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău.” Cristos vine şi adaugă: „Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!”.

 

Iubirea are forţă transformatoare – iubirea lui Dumnezeu faţă noi, pentru că ne proiectează dincolo de căderile şi finitudinea noastră, într-un loc mult mai înalt din fiinţa umană şi anume, în fiinţa divină. Iubirea noastră faţă de aproape – pentru că în oameni iubim imaginea lui Cristos care s-a jertfit pentru a ne salva din decadenţă.

 

Pentru mine iubirea lui Dumnezeu este ca o casă, ca „acasă”, locul în care te-ai născut, care îţi dă sentimentul de apartenenţă, de stabilitate, de căldură, locul în care îţi doreşti să te întorci oricât ai rătăci prin lume. De ce a ales Dumnezeu oamenii cei mai vulnerabili ai societăţii? Pentru a-i întoarce „acasă”, pentru că cei bolnavi au nevoie de doctor, cei rătăciţi au nevoie să fie găsiţi, cei care greşesc au nevoie să fie iertaţi, cei care urăsc au nevoie de iubire.

 

Imaginea lui Dumnezeu în fiinţa umană

 

Şi dacă tot am vorbit despre umanism la început, în acest context creştin mi se pare cel mai potrivit să plasezi umanismul, ca pe un copac cu ramurile spre cer şi rădăcinile adânc înfipte în pământ. Este imaginea lui Dumnezeu din fiinţa umană care ne uneşte pe noi toţi, ne spune de unde venim şi încotro ne îndreptăm. Călătoria omului în această viaţă face toată diferenţa, iar o mână întinsă către aproape nu face altceva decât să ne întărească, să ne facă mai umani şi mai nobili, aşa cum este şi originea noastră.