supuşi violenţei domestice
O statistică îngrijorătoare prezentată de
Ministrul Familiei, Tineretului şi Egalităţii de Şanse, Gabriela Firea, arată
că, în anul 2022, 4 copii au murit în urma violenţei fizice şi a abuzurilor în
familie şi 9000 de copii au fost victime ale agresiunii domestice. “Această
realitate înfiorătoare trebuie să ne mobilizeze şi să-i facă pe mai mulţi
români să conştientizeze gravitatea unor astfel de gesturi”, spune Gabriela
Firea pe pagina de Facebook.
Aceste cifre reies din statistici oficiale, însă
numărul real al copiilor supuşi violeţei domestice nu poate fi cunoscut având
în vedere că, pe de o parte, aceşti copii nu pot, nu ştiu să ceară ajutor sau
le este frică să vorbească despre asta, iar, pe de altă parte, trebuie să
recunoaştem realitatea tristă că, în România, mai ales în zonele rurale, aceste
comportamente abuzive sunt considerate “normale”. Există unele expresii care
circulă în popor: “Eu te-am făcut, eu te omor!” sau “Bătaia este ruptă din rai”
şi care ar trebui să ne pună foarte serios pe gânduri.
În acelaşi timp, există oameni care cunosc cazuri
de violenţă domestică, dar din cauza indiferenţei sau a fricii, preferă să
tacă. În aceste situaţii tăcerea nu este de aur, ci ascunde dramele cumplite
ale unor copii care, fie îşi pierd viaţa, fie rămân traumatizaţi pe viaţă din
cauza violenţei domestice.
Ce efecte au aceste comportamente abuzive asupra
copiilor? Cum sunt afectaţi la nivel emoţional? Care va fi viaţa emoţională a
acestor copii pe parcursul vieţii şi ce influenţă va avea asupra stării lor de
sănătate mentală şi asupra comportamentului lor? Rămân aceşti copii afectaţi pe
viaţă? Îşi vor mai recăpăta vreodată independenţa emoţională? Cum se poate
interveni pentru a-i ajuta?
Pentru a răspunde la aceste întrebări am apelat
la Ioana Nemeti Paşca, psiholog şi psihoterapeut din Arad.
- Bună Ioana! Ştiu că tu eşti
specializată pe Psihoterapie
sistemică de familie și cuplu. Ne spui câteva cuvinte despre
această formă de terapie?
Salut Oana!
Psihoterapia sistemică
de familie și cuplu a apărut din nevoia de a pune în prim planul terapiei
relațiile semnificative din viața persoanei. S-a observat ineficiența sau
alteori eficiența pe termen scurt a abordărilor terapeutice în care se lucra
strict cu individul și se făcea abstracție de relațiile din viața sa.
În cadrul acestei forme
de terapie familia este văzută ca un sistem în care persoanele se află în
strânsă interacțiune și interdependență. Indiferent că avem în cabinet o
singură persoană sau avem mai mulți membri ai familiei, suntem mereu atenți la
cum participă persoanele cu care clientul se află în relație la crearea și/sau
menținerea problemelor cu care acesta a venit. Privim orice situație în context
și ținem cont că nu există o singură cauză pentru un singur efect, în toate
cazurile lucrurile sunt mai complexe de atât. Relațiile sunt principala sursă
de suferință umană, dar și principala sursă de bucurie și locul în care
suferințele se vindecă.
- Ţinând cont de statistica îngrijorătoare
pe care am prezentat-o ne spui care este rolul familiei în formarea emoţiilor
şi ce rol au emoţiile pentru sănătatea noastră?
Emoțiile sunt o expresie normală și sănătoasă a
vieții noastre psihice. De când ne naștem pe lume avem emoții și ele ne
însoțesc și chiar ghidează în alegerile noastre toată viața. Familia ne
influențează cel mai mult privind alegerea emoțiilor pe care le considerăm bune
sau rele, ne învață ce emoții este permis să exprimăm și pe care să le ascundem
ori reprimăm. Emoțiile de baza sunt furia, tristețea, bucuria, frica și
dezgustul. Pe toate le simțim fără să ne învețe nimeni, însă ceea ce învățăm
din familie și din alte relații semnificative este cum să ne comportăm când le
simțim. În plus, în familie vom învăța prin imitație care este răspunsul
emoțional “adecvat” în diverse situații de viață.
Pentru sănătatea noastră fizică și mentală
contează mult ce se întâmplă în corpul nostru când simțim emoțiile. De exemplu,
emoții ca furia și frica acționează ca declanșator pentru răspunsul corpului de
tipul “luptă sau fugi”, derivat din instinctul de supraviețuire. Acest răspuns
este în sine unul adaptativ și nu ne afectează sănătatea dacă se întâmplă
ocazional. Problemele de sănătate apar când reacțiile de acest tip ale organismului
se întâmplă frecvent, deoarece atunci secretăm mulți hormoni de stres care pe
termen lung ne scad imunitatea și ne predispun la boli de natură fiziologică și
psihologică. Din păcate majoritatea ajungem în zilele noastre să ne plângem de
stres cronic și efectele se văd în creșterea alarmantă a problemelor de
anxietate, despresie, boli autoimune ș.a.
- Ce urmări la nivel emoţional
creează violenţa domestică ? Cum se vor comporta aceşti copii pe parcursul
vieţii ?
Atât violența domestică
(care se referă la violența dintre partenerii de cuplu) cât și violența asupra
copilului presupun un stres major pentru copii, iar acest stres declanșează
mecanismele amintite anterior. Din păcate fiindcă violența este în majoritatea
cazurilor repetată frecvent în aceste familii, copiii aceștia dezvoltă ceea ce
numim traume. Traumele au implicații majore pe parcursul vieții, asupra
sănătății dar și asupra comportamentului lor.
Pentru a putea supraviețui pericolului în care se
află în mod repetat, copiii își dezvoltă mecanisme de autoapărare mai mult sau
mai puțin eficiente, cum ar fi crearea unor lumi imaginare în care se refugiază
pentru a scăpa de cea adevărată, dezvoltarea unor comportamente agresive la
rândul lor, evitarea părintelui abuzator, căutarea de scuze care explică
comportamentul abuzatorului pentru a-l putea iubi în continuare, asumarea
rolului de salvator când e abuzat altcineva în familie etc.
Cel mai frecvent
adulții care abuzează sau care sunt abuzați în familie au fost la rândul lor
copii abuzați ori au fost martorii abuzului dintre părinți și au dus mai
departe acest tipar.
Am observat în practică
2 reacții puternice și opuse la abuzul trăit în copilărie :
1.
Decid să nu abuzez niciodată în
familia mea și/sau să nu permit abuzul, pentru că am suferit mult și am
conștientizat cât este de rău abuzul în familie
2.
Duc mai departe modelul fără să
îmi dau seama sau considerând că așa e normal pentru că abuzul îmi este atât de
familiar. În unele cazuri perpetuez comportamentul abuzator sau îl tolerez la
partener argumentându-mi că aceasta este cea mai bună cale pentru corecția unor
nemulțumiri legate de copii/partener. Practic, nu știu că
se poate sau cum pot face altfel.
- Vor deveni vreodată
independenţi emoţional ?
Depinde la ce te referi cu această
independență emoțională. Dacă te referi la a nu mai suferi din pricina
abuzurilor din copilărie și a nu avea reacții emoționale pornite din acele răni
atunci da, este posibil, însă asta prespune muncă multă cu sine și rareori
reușim să ajungem în acel punct fără psihoterapie, uneori chiar și cu
psihoterapie. De multe ori, din păcate, nici nu conștientizăm că reacționăm din
rănile noastre.
Stilul de atașament se formează în primii ani
de viață în relație cu părinții, în special cu mama care se ocupă de obicei mai
mult de îngrijirea bebelușului și copilului mic. Dacă nu reușim din copilărie
să creăm un atașament securizant, sănătos, acest lucru se va reflecta ulterior
în toate relațiile pe care le vom avea în viață. Acest lucru este extrem de greu
de schimbat.
În orice caz, e necesar măcar la vârsta adultă
să conștientizăm impactul abuzurilor în viața noastră și să lucrăm cu noi. Dacă
doar stăm să treacă timpul sperând că maturizarea ori independența financiară
vor vindeca suferința noastră atunci suntem într-o mare eroare. Oricât de
departe plecăm de problemele noastre noi le vom purta cu noi dacă nu ne
vindecăm.
- Există şi copii care nu
rămân traumatizaţi ?
Da, aceia care au
șansa de a beneficia la timp util de protecția altui adult, din familie sau din
exterior, care să le ofere siguranță, încredere, atașament sănătos și alături
de care să poată procesa emoțional suferința prin care au trecut. Când există
un pericol copilul caută în primul rând conectarea. Dacă o găsește șansele de a
fi traumatizat scad semnificativ. Trauma se formează pe baza sentimentului de
singurătate în suferință și de neputință. Din păcate cel mai des niciunul
dintre părinți nu face asta pentru copil, ei fiind amândoi oameni traumatizați
la rândul lor.
- Cum se poate interveni
pentru a-i ajuta ?
Depinde de gravitatea
situației. În majoritatea cazurilor copiii pot fi ajutați prin accesarea
serviciilor de psihoterapie, atât individual pentru copil cât și pentru părinți,
dacă aceștia realizează că au o problemă și doresc să își schimbe
comportamentul. Reamintesc că în aceste cazuri părinții sunt la rândul lor
persoane traumatizate care, beneficiind de psihoterapie, pot să își schimbe
comportamentul în familie vindecând propriile traume și învățând comportamente
alternative pentru situațiile de frustrare.
În cazurile grave,
pentru protecția copilului, poate fi necesară retragerea copilului din familie
și a drepturilor părintești. Aceștia au nevoie să găsească curând adulți care
să îi îngrijească și cu care să formeze o relație de atașament.
Legea nr. 217/2003 este
cea care reglementează și prin care se pedepsește violența în familie.
Abuzurile asupra minorului se pedepsesc cu închisoarea de la 6 luni până la 12
ani.
Dacă avem cunoștință de
copii abuzați în familie îi putem ajuta apelând “telefonul copilului” 119 și
raportând situația de abuz. Indiferența ucide – și la propriu și la figurat.
- Cum putem sensibiliza opinia
publică pe acest subiect?
·
Prin campanii de educare
despre violența în familie, atât în mass media, pe canalele de socializare, cât
și în școli pentru identificarea celor abuzați.
·
Personalul didactic ar
trebui bine pregătit pe acest subiect. Ei pot la rândul lor informa părinții
despre subiect, dar sunt esențiali și pentru a identifica și raporta cazurile
de violență asupra copilului. Consilierul școlar ar trebui sesizat cu
prioritate pentru a oferi primul suport copilului ar trebui la rândul său
pregătit de speciliști pentru a gestiona aceste cazuri și a ști când să trimită
copilul mai departe la un psihoterapeut.
·
Prin a vorbi despre subiect
de fiecare dată când avem ocazia, ceea ce fac eu acum, dar și prin crearea
acestor ocazii, ceea ce faci tu acum.
- Îţi mulţumesc frumos,
Ioana, pentru disponibilitatea de a îmi răspunde la întrebări şi mi-aş dori să
colaborăm şi pentru alte articole destinate blogului Mâini către Aproape.
- Cu mult drag, Oana, oricând.
Bibliografie:
No comments:
Post a Comment